În contextul perioadei agitate pe care țara noastră o traversează, un spectacol despre așteptare, vis, iluzie și, nu în ultimul rând realitate, nu poate trece neobservat. Patru personaje aflate într-o gară dezafectată așteptând un tren care nu va mai opri niciodată, patru personaje care își îneacă nimicnicia în alcool, trăind în iluzia vieții pe care au avut-o. La fel ca în piesele lui Samuel Beckett, timpul este aproape inexistent, fiecare zi fiind o repetare nesfârșită a aceleiași acțiuni, aceea de a privi trenurile și de a spera la nesfârșit că unul dintre ele va staționa măcar câteva secunde în gară. Stația este o ruină, totul este distrus, murdar, fără posibilitate de reconstrucție.

        Pe tot parcursul spectacolului ne punem întrebarea dacă ceea ce vedem pe scenă este real sau este iluzie. Personajele există sau sunt niște umbre a ceea ce fuseseră odată? Apariția magicianului introduce spectatorii într-o ceață și mai deasă, mai ales că rolul acestuia este tocmai de iluzionist, deci de a se juca cu realitatea. Spațiul gării este unul închis, fără posibilitate de ieșire, personajele fiind blocate acolo pentru totdeauna. De aceea, singura cale de evadare este magia, iluzia vieții de dincolo. Dacă am face abstracție de scenografie, decor și lumini, am putea să ne închipuim că pe scenă ne privim chiar pe noi, cu trăirile și angoasele care ne blochează să luăm o decizie sau alta, cu gândurile negre care ne bântuie, cu disperarea care ne cuprinde când suntem blocați într-un anumit moment al vieții noastre.

        Nu putem nega nici spectrul politic pe care îl prezintă spectacolul, mai ales acum, când drama emigranților este de actualitate. Fiecare dintre aceștia dorește o viață mai bună, o viață lipsită de frica războaielor și a amenințărilor. Să nu uităm că Boicev a candidat pentru președinția Bulgariei. În anul 2002, țara încă nu era în Uniunea Europeană, iar situația politică era destul de incertă în acea perioadă. Există un moment în spectacol când, dirijați de magicianul Harry, personajele încep să cânte în limba germană câteva versuri din Oda Bucuriei, o trimitere clară la dorința și la visurile bulgarilor de atunci. Decorul gării dezafectate poate reprezenta într-un anumit fel situația în care Bulgaria se afla la momentul scrierii piesei, departe de mult visată Uniune Europeană. În orice loc din lume unde ar fi reprezentat spectacolul, fiecare dintre cetățeni și-ar regăsi mai mult sau mai puțin problemele politice cu care se confruntă.

        Pe plan psihologic și filosofic, avem din nou un spectru larg de discuții și interpretări. Mulți au spus că Harry ar fi chiar Godot care s-ar transpune cumva aici ajutându-i pe cei patru să evadeze din realitatea atât de tulburătoare în care se află. Dar este interesant de văzut că personajul care se afirmă cel mai puțin în piesă, și anume Doko, este cel care, într-un registru popular, „îi îngroapă pe toți”. Sau, din contră, poate chiar reușește să-i salveze. Dispariția tuturor și singurătatea cu care el se confruntă văzându-se părăsit dau un dramatism aparte piesei care sondează și această problemă a singurătății, fie că vorbim de o singurătate în propria țară, fie că vorbim de o singurătate psihologică.

        Din punct de vedere vizual, există câteva proiecții video timide, însă chiar și lumina ajută la dramatism. Scena este luminată mereu într-un spectru albastru, cu porțiunile din spate mai întunecate, iar în momentele când metaforic sosește trenul pe linie, ni se comunică acest lucru prin efecte luminoase vagi. Totuși, acesta este unul dintre spectacolele-lecție, o reprezentație pe care fiecare dintre noi este dator să o vadă măcar o dată pentru a înțelege mai bine situația lumii actuale.

Orchestra Titanic

de Hristo Boicev

Traducere: Livia Nistor

Regia: Bogdan Hușanu

Scenografia: Sandu Maftei

Distribuția:

Oana Florea

Simon Salcă Jr.

Lucian Arhire

Alexandru Savu

Cristian Todică